Comunicare@Andra

Nou blog

2011-11-16T20:28:00.000+02:00

Ma cititi in continuare aici

Spectaculos

2010-10-21T10:13:00.008+03:00

Unul din lucrurile pe care mi le doresc este să văd Lacul lebedelor pe o mare scenă a lumii, așa îmi doresc eu și mă gândesc cu bucurie la momentul în care o să-mi permit acest lucru. Pentru că sunt pasionată de Odette, am căutat să văd înregistrări cu cele mai cunoscute balerine care au interpretat acest rol. Așa am aflat prima oară despre Sylvie Guillem. Am descoperit prin dansul ei o prezență delicată, care te învăluie cu magia sa încă din primele momente, te desprinde de terestru, într-o succesiune perfectă a gesturilor, și, ca într-o spirală a sufletului, te poartă spre o adiere caldă ce își sporește intensitatea cu fiecare clipă. Este magnific paradoxul dintre puternica ei concentrare interioară și detașarea pe care reușește să o genereze în cel care o priveste, dintre încordarea pe care o intuiești că îi posedă fiecare fibră a corpului și pacea pe care o declanșează în spectator. Mișcările ei nu lasă loc gândului uman, ea nu iți permite să o admiri, deoarece ai atât de puțin timp până când iți taie răsuflarea, încât te poartă instantaneu într-o altă dimensiune, o dimensiune în care emoțiile și fiorii iți inundă ochii și îți invadează sufletul, inăltându-l cumva într-o experiență unică. Un spectacol cu Sylvie Guillem nu este un simplu spectacol, este cheia către infinitul creator, unde creatura umană capată o alură transcedentală. De ce as vrea să văd spectacolul PUSH? Pentru a putea spera mai departe că, într-adevăr, este posibil să poți depăși meschinele limitele impuse de efemeritate, pentru a mă bucura de spectacoul artei fără de care viața este searbădă, pentru a topi profanul din mine în armonia răspândită de acest miracol care este Sylvie Guillem.

Orice spectacol al lui Sylvie trebuie văzut pentru a-ți umple ochii de minune și pentru a-i îngădui sufletului să plutească multe zile după ce minunea a luat sfârșit.

Pentru voi, Sylvie Guillem.

Despre Vali

2010-02-12T16:12:00.006+02:00

Se apropie Valentine's Day! Începe isteria pro și contra. Unii zic că totul este o mare farsă, alții că romantismul nu moare niciodată! În fine, cunoaștem, în mare, cam tot ce se spune despre ziua cu pricina. Din punctul meu de vedere, sărbătoarea nu m-a deranjat niciodată. Nu m-a deranjat nici când eram singură și nu mă deranjează nici acum. Dacă vrea poporul să importe Valentine's Day, s-o importe! Pentru că, dacă iubesc mereu, iubesc și de Valentine's, iar dacă nu iubesc, nu văd de ce aș băga în seamă o sărbătoare care nu ma include în target-ul ei.

Așa că, lăsați cadourile de culoare roșie să vină la noi fetele și lăsați dragostea să zboare, cu distincție, către băieții îndrăgostiți!

Până la proba contrarie

2010-02-10T09:29:00.013+02:00

Există, din păcate, în viață, o așa zisă 'probă contrarie'. Pe care am început să o urăsc și să îmi frică de ea. O urăsc tocmai pentru că mi-e frică de ea, iar dacă am învățat ceva din toate experiențele mele, acel lucru este că, niciodată, viața nu trebuie trăită cu frică. Dar, acest punct terminus al oricărei speranțe umane există, iar de fiecare dată când îmi pun speranțele în ceva anume, ea se conturează claaar, frumos și îmi flutură în fața ochișorilor reversul medaliei. Apoi, râde malițios, se apropie încet de vârful nasului meu și scrâșnind din dinți îmi spune: Chiar credeai?!

Mă sperii puțin, dar trag aer în piept și-i răspund: Nu!

Și uite-așa se crede proba contrarie invincibilă...până la proba contrarie!

160 de ani și o zi

2010-01-16T20:08:00.006+02:00

Eminescu în:

Italiană:

Luceafărul

C'era una volta come mai,

Cosi narran le fiabe,
Una fanciulla senza pari,
Di gran ceppo regale.

Ed era unica ai parenti,
Stupenda fra le belle,
Com'e la Vergine fra i santi,
La luna fra le stelle.

Dall'ombra delle volte altere
Lei suo passo volge
Alla finestra, appartata,
Sta Espero aspettando.

Guardava all'orizzonte come
Sui mari sorge e splende,
Sui sentieri ondeggianti
Lui guida nere navi.

Engleză:

Glossa

Time goes by, time comes along,
All is old and all is new;
What is right and what is wrong,
You must think and ask of you;
Have no hope and have no fear,
Waves that rise can never hold;
If they urge or if they cheer,
You remain aloof and cold.

To our sight a lot will glisten,
Many sounds will reach our ear;
Who could take the time to listen
And remember all we hear?
Keep aside from all that patter,
Seek yourself, far from the throng
When with loud and idle clatter
Time goes by, time comes along.

Germană:

Schlummermate Vögel (Somnoroase păsărele)

Schlummermatte Vögel fliegen
In die Nester, wo sie sacht
Sich im Laubverstecke schmiegen –
Gute Nacht!

Quellen seufzen im Gesteine,
Schweigen deckt die Wälder zu;
All die Blumen ruhn im Haine –
Schlaf auch Du!

Schwäne, die den Teich durchgleiten,
Suchen Rast am Ufersaum,
Mögen Engel Dir bereiten
Süßen Traum!

Sieh, der Vollmond steigt nach oben,
Strahlend hell in Märchenpracht;
Traum und Einklang sind verwoben –
Gute Nacht!

Sursa

Studențiada, Unifest sau mai bine NU

2009-11-16T12:44:00.009+02:00

Faptul că am uitat parola de autentificare pe blog ar trebui să-mi dea de gândit, însă am avut în ultimul timp o stare mai mult contemplativă decât activă. Dar și stările acestea sunt utile de foarte multe ori pentru a avea un psihic sănătos.

Apropo de sănătos, am descoperit cu uimire că multe din festivalurile care ar trebui să fie în beneficiul nostru, al studenților, suferă de boli incurabile.

De exemplu, Studențiada. Am rezervat bilet pentru un anume spectacol, dar mi-a fost acordat unul care era programat într-o zi în care nu aș fi avut cum sa ajung, deci nici să rezerv bilet nu avea sens, așadar, au dat vina pe lipsa mea de atenție. Mi-am cumpărat totuși bilet pentru că îmi doream foarte mult să merg. M-am întâlnit acolo cu cei care au prins bilet. Am vrut să mor în repetate rânduri pe parcursul piesei de teatru și mă rugam să halucinez, pentru că nu-mi doream să dau 25 de lei pe un spectacol și să nu fiu capabilă să aud replicile actorilor(sala era una modestă din punct de vedere al dimensiunii) sau să văd actorii care erau vizibil deranjați de studenții veniți și gratis și degeaba. Era gălăgie, se vorbea la telefon și se râdea de îmbrăcămintea balerinilor, de exemplu.

A urmat la scurt timp Unifestul (care se derulează în continuare). A trebuit să merg vreo două zile la rând, să fiu printre primii la coadă (da, așa trebuie să fii tratat dacă primești ceva gratis), dar am rămas uimită să constat că nu mai erau bilete, nici la operă, nici la operetă, ci doar la o piesă de teatru. Am întrebat: bun, dacă eu am fost prima aici, de ce nu mai sunt bilete? Răspuns: nu știu, nu m-am ocupat eu. Am fost două zile la rând doar să văd cum se fură biletele. Vinerea trecută în metrou, o individă povestea cum i-a oferit cineva bilete la teatru & CO. În mână avea un teanc de bilete plus invitațiile din partea Unifest. Carevasăzică, unii își doresc, stau la cozi și primesc...NU primesc, iar alții au șansa să-l cunoască pe Georgel care distribuie biletele.

Problema nu este că nu am prins bilete moca sau cum vreți voi, deoarece frecventez și în restul anului aceste instituții de cultură și, evident, plătesc bilet. Problema e că suntem bătaia de joc a unora. Nimic nu e normal, nimic nu e decent sau demn. Ideea de a organiza astfel de manifestări pentru studenți este lăudabilă, promovarea evenimentelor te face curios și de bucură, însă totul se temină în momentul în care vrei să paticipi și constați că nu e tocmai ce îți imaginai.

Pe final, vreau doar să specific că observațiile mele au legătură cu distribuirea biletelor la teatru, operă, operetă etc și nu cu celelalte evenimente organizate în cadrul festivalurilor. De asemenea, adaug că îmi provoacă stare de greață faptul că lucrurile sunt măsluite de tineri studenți, care învață de pe băncile facultății obiceiul neaoș românesc de a împărți prada între ai lor.

Mai bine nu!

LE: Mă înscrisesem la Unifest și pentru un training, mi-au cerut numărul de telefon pentru a mă anunța. Ghiciți ce? Nu s-a auzit niciun "alo" din partea organizatorilor.

Marasmul dintre anotimpuri

2009-10-16T17:39:00.012+03:00

Mă irită când se schimbă anotimpurile. Şi asta nu pentru că îmbătrânesc sau pentru că prefer vreunul dintre ele. Mă irită faptul că trebuie să-mi schimb garderoba şi mă înnebuneşte ideea că, deşi în sezonul trecut am făcut multe economii pentru a-mi satisface tot felul de capricii vestimentare, mă găsesc acum în situaţia în care nimic nu mai corespunde cu nevoile mele actuale. Ce dacă am dat mai mult 300 de lei astă-iarnă pe o pereche de ghete? Sau 100 lei pe o pereche de mănuşi? Ghetele nu se mai poartă iar mănuşile au puţin roz, iar mie nu-mi mai place roz. Vreau sa-mi iau acum nişte cizme pe stilul celor de călărie, dar acestea nu se potrivesc nici cu cele două paltoane elegante, nici cu geaca mult prea sport. Şi ce dacă e criză, şi ce dacă nu-ţi găseşti de lucru, şi ce dacă ai una, dacă tu vrei alta? Cel puţin două fete suferă mereu de „depresia schimbării anotimpurilor”. După cum eu însămi am mărturisit, sunt una dintre ele, a doua pun pariu că e Alinuta. Mai ştiţi voi pe altcineva?

De-a mama și de-a tata

2009-10-09T11:19:00.011+03:00

Când eram eu copil, jocul numit „de-a mama si de-a tata” era exact acest lucru: un joc. Cu o puternică stare de dezamăgire şi rău fizic, descopăr aproape zilnic, în mijloacele de transport, copii de 12-13-14 ani care se sărută cu patos, cu zgomot şi cu un organ numit limbă. Credeţi-mă, nu pot să exprim cât de mult mă bulversează acest lucru. Mi se pare a fi ceva împotriva naturii, împotriva copilăriei aşa cum ar fi trebuit ea să fie.

Cei din generația mea ar putea spune că şi noi eram la rândul nostru nişte ciudaţi, dat fiind faptul că începutul clasei a VIII-a ne prindea pe unii jucându-ne pe scara blocului cu păpușile. Dragostea sau această aspirație spre dragoste care îi încearcă pe copiii din ziua de azi mult prea devreme perverteşte şi taie dintr-o perioadă atât de scurtă, dar atât de frumoasă, de înduioşătoare. Nu cred că există ceva mai frumos, mai gingaş decât copilăria. În fond, ai circa 18 ani de copilărit şi vreo 50 de iubit şi celelalte.

Da, dragii mei, gândesc ca o babă, dar măcar sunt o babă care ştie ce înseamnă să fii copil, să ai julituri în genunchi şi nu inima frântă mult, mult prea devreme.

Broasca țestoasă

2009-07-09T14:15:00.005+03:00

Deunăzi, am fost abordată de Radu Gheorghe într-un hipermarket. Dumnealui a avut amabilitatea de a mă atenționa de faptul că unul din produse îmi căzuse din cărucior. Evident, pentru mine, întâlnirea cu Domnia sa nu a fost doar un moment tangențial, ci un moment care mi-a făcut deosebită plăcere.

Ajunsă acasă, am dat repede un search pe Google și am redescoperit una din melodiile al cărei refren mă intriga foarte mult când eram mică...Ascultați și voi și încercați cel mai savuros exercițiu de dicție. De asemenea, aveți ocazia să mai luați o pauză de la vedetele noastre omniprezente în ziare și la TV.

Dacă unii din noi știu mai puține lucruri despre Radu Gheorghe, vom afla mai multe, cu siguranță, în momentul în care acesta nu va mai fi printre noi. Probabil că atunci va avea parte de ediții speciale la TV, concerte in memoriam și celelalte.

Încercați și aici:

Manifest impotriva fratilor Grimm

2009-06-27T17:18:00.008+03:00

Prietenii apar atunci când ai mai mare nevoie de ei. Există, cu siguranță, o energie care se transmite între oamenii care țin unul la altul. Altfel, nu-mi explic cum a știut EA să ia legătura cu mine(deși amândouă, din diverse motive, nu mai eram la curent cu ceea ce se întâmplă în viețile noastre), într-un moment în care aveam mai mare nevoie de singura mea prietenă.

EA are un nume: Mara Dragomir, cunoscută în tinerețea ei (adică înainte de a pleca din țară) drept „Merry” Mara Doreanu sau prietena mea de suflet, reprezentanta perfectă (numai din punctul de vedere al stilului vestimentar) a personajului Miranda Priestly ( The Devil Wears Prada).

Nu știu dacă în timpul cât va posta pe blog vă va da o mostră din umorul ei genial sau o mostră din profunzimea gândurilor sale, însă pot să vă spun doar că:

Astăzi, Andra is introducing Mara in blogging.

Azi scriu eu. Eu sunt Mara. Cealalta jumatate a unui intreg. Un intreg care se numeste Prietenie, pe care nimeni si nimic nu il poate destrama. Ce bine e cand te intorci acasa... Eu sunt Mara. Despre ce sa scriu? Sunt atatea lucruri pe care as putea sa vi le zic... despre cum se vede Romania de la 300o de km, despre realitatea mea, despre oamenii pe care i-am cunoscut...

Intai de toate, sa ma prezint. Sunt mizantropa si cinica, motto-ul meu e "tutto è inutile" (totul este inutil). Da, ramane in italiana, nu din snobism (asta ar mai lipsi!), ci pentru ca eu cred ca trebuie sa dam Cezarului ce este al Cezarului... si eu dau Italiei ceea ce ii apartine. Luciditatea unei constatari foarte triste, aceea ca "totul este inutil" ... deci, fiecare experienta vorbeste pe limba ei. In romana vorbeste copilaria, in italiana vorbesc prezentul si pasiunea, in engleza viitorul si speranta iar in franceza vorbesc disperarea si mila, intr-un amalgam de iubire poate impartasita poate nu dar cu siguranta imposbila. Am o colectie impresionanta de pantofi pe care nu i-am incaltat niciodata in asteptarea ocaziei potrivite. Imi plac rochiiile lungi cu flori si ador albastrul. In ceea ce priveste Romania, ador oamenii iar de la Italia ...ador mancarea :))). Sunt suspendata intre doua lumi, sunt mereu ea ... sunt condamnata sa fiu diferita intr-o lume mereu in miscare, mereu in evolutie dar mereu mai stupida. Dragii mei, e o constatare foarte trista pentru o persoana care are 23 de ani...

Oameni care se duc la biserica duminica dupa ce sambata seara s-au drogat si si-au schimbat partenerii intre ei, in orgii nenumarate.

Profesori care se dau la eleve si le duc in cluburi in care fac sex cu necunoscuti.

Barbati care la 30 de ani mai traiesc inca cu parintii.

Fete care au private jets.

Moda, lux, bani, sex, putere. Mizerie, ipocrizie, minciuna, iluzie, superficialitate.

Cupluri care se casatoresc si se inseala, fac copii si pe urma uita de ei...

Welcome to the real world, nu-i asa ca "tutto è inutile"?

Je m'en fiche oricum... ceea ce vreau e aici si acum. Sa fie clar, ce am expus mai sus sunt doar niste franturi extreme din realitatea mea cotidiana...nu pentru ca ceva din ce am expus mi s-ar fi intamplat mie, ci pentru ca traiesc in mijlocul unei astfel de lumi. Si nimeni nu te avertizeaza despre ce este "acolo" pentru ca lumea nu vine cu instructiuni de folosire... ne invata doar basme...Va aduceti aminte de Cenusareasa? Ei, bine, ea avea o viata mizerabila...mai nefericita decat ea nu era niciuna. Traia in propria casa ca o sluga pentru ca dragul ei tatic era sub influenta organelor genitale si asculta de a doua nevasta care ii ostraciza copila... Surorile mai mari si maica-sa vitrega o exploatau cum puteau mai bine...deci, un abuz psihologic in toata regula. Si copila,draga de ea, ce face? se complace intr-o astfel de situatie, nu se razvrateste, nu tipa, nu ucide, nu nimic. Cam lipsita de vana chiar si pentru epoca aia. Se tine tare pana cand ii apare o zana, asa, din senin...si o ajuta sa ajunga la bal unde pierde pantofiorul si dupa aia bla bla bla.

Concluzii:

1-in viata reala, zana nu apare daca nu o cauti tu. In cazul fetelor, zana este este un "zan", adica un mos bogat si (im)potent, a se citi influent;

2-nu mai stiu care era a 2-a, ar trebui sa nu mai beau;

3-de ce sunt parintii nostri atat de cruzi si ne indoapa cu povesti din astea??? De ce ne fac sa credem de mici ( noi fiind atat de fragili) ca tot se va rezolva cu gestul unei baghete magice a unei zane bune?

Nu ,dragilor, zana nu exista sau daca exista, mereu va pretinde ceva in schimb...

Sa ne bucuram de vietile noastre mizere, cu iluzia ca suntem fericiti si sa perpetuam mitul Cenusaresei si printre copiii nostri.

Ce bine că ești

2009-06-27T10:56:00.002+03:00

"Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?"

Despre victorie, rușinică și altele

2009-06-26T07:34:00.009+03:00

Se zice că, din fiecare experiență, trebuie să învățăm ceva și, pe bună dreptate, acest lucru se întâmplă negreșit. Pentru a nu ne pierde în detalii, propun să sistematizăm puțin lucrurile.

Un om poate să învețe de la alții:

-când a sărit calul;

-exerciții de feedback;

-să se autoevalueze în raport cu adevăratele sale așteptări de la viață și tot ce include ființare pe acest pământ;

-să asculte;

-că prietenii sunt rari și ei se află, în prezent, în Bologna, nu în altă parte;

-că e al naibii de frumos să vezi ce pot să facă unii pentru ceva ce deja li se promiseseră;

Același om poate să învețe, de asemenea:

-că e ok să faci răutăți mici; de parcă răutățile mari, nu sunt clădite pe cele mici;

-că pentru a te justifica există multe modalități, dar pentru adevăr e numai una;

-că bunul simț și verticalitatea nu vine nici odată cu vârsta, nici nu se formează prin facultăți, ci vine de la mama de-acasă și vine greeeeu la unii;

-că e NU ok să-țin sângereze urechile de la auzul ipocriziilor, mai bine faci exerciții serioase ca atunci când cineva vrea să-ți bage un rahat pe gât, tu să-l prinzi din zbor și să spui, eventual, mulțumesc;

-că poți spune una aici, dar alta când ai întors spatele; și e în regulă;

Un om poate să învețe și de la el însuși:

-că poate a țintit prea jos, crezând că țintește spre CEVA, fie ea și o prietenie;

-că victoriile sunt de mai multe feluri și câteodată nu includ noblețe;

-că și învingerile pot fi cele mai frumoase victorii;

Și acum zic eu: nu e minunat? Mi se pare extraordinar, cum atunci când credeam că le-am văzut pe toate, mai apare ceva nou de învățat. Credeam că știu câte ceva, dar mi-am dat seama că nu știu mai nimic. Iar dacă aveați și voi impresia asta, aveți timp să vă schimbați și repede! Eu asta o să fac, imediat ce reușesc să-mi pun niște dopuri de ceară în urechi și să-mi îndepărtez caterul (cuțitul e pentru cei demni), adânc înfipt undeva între coastele 4 și 7.

From Andra with Love

Despre slugi

2009-06-23T22:15:00.009+03:00

Mi-e frică de slugi. Mi-e frică de ele pentru că sunt periculoase, sabotoare și lingușitoare. Ele nu stiu să aprecieze sau să înfăptuiască lucruri frumoase, ci au doar abilități deosebite în a pupa. Slugile au, de asemenea, un grad mare de parvenitism. Dorind să-și întreacă condiția, așteaptă infrigurate următoare comandă. Slugile sunt precum un ogar: sunt stimulate doar de comanda stăpânului și nu prea au habar în ce situație vor fi implicate într-un moment sau altul.

Această specie minunată nu poate avea prieteni, iar în cazul în care are, acest lucru este trecut cu vedere la prima oportunitate de parvenire care li se arată.

Și cel mai trist dintre toate lucrurile este faptul că slugile nu cunosc competiția, ci doar sabotajul și proasta creștere.

Cu această ocazie lansez și o nouă rubrică în blogul meu: Scârbă.

Gândire pozitivă

2009-06-21T21:40:00.003+03:00

Ceva funny. Numai bun pentru serile călduroase de vară!

Generația Atomic

2009-06-15T15:25:00.017+03:00

Bucurie mai mare ca atunci când s-a lansat postul de muzică Atomic, cred că nu am simţit decât în momentul în care „ne-am pus cablu” şi prindeam Cartoon Network.

Și pentru că mintea omului aflat la sfârşit de sesiune numai la carte nu stă, a zburat către vremuri, zice reprezentanta sexului frumos din mine, nu aşa de mult apuse: primele videoclipuri şi hit-uri româneşti care aveau să preceadă muzica pe care o ştim noi astăzi.

Câteva mistere au rămas totuşi nerezolvate și cred că este timpul să ne ocupăm de ele :

1. Cine îl iubește pe Jimmy?

2.De ce Macho Man este strigat cu apelativul: 'ola ola e' ?

3.De ce mai cereau voie Andrè să le lase papa la mare dacă ele cântau deja pe plajă?

Și să nu vă văd strâmbând din nas pentru că fiecare din noi am avut casetele cu Genius şi alţii.

8 ani

2009-06-12T15:11:00.013+03:00

Aseară a avut loc Gala BOS care a fost găzduită de Muzeul Naţional de Artă Contemporană, în una din sălile disponibile.

S-au dat diplome onorifice, s-a vorbit despre JADE şi despre înfiinţarea JADE Romania, despre cei 8 ani de activitate în BOS. În sală au fost prezenţi parteneri, sponsori, prieteni, voluntari BOS.

Atracţia serii, după conferinţă, au fost cele trei torturi, fiecare desemnând câte o literă din acronimul BOS.

A fost un eveniment pe care puţine organizaţii studenţeşti ar putea să-l reproducă la nivelul la care s-a desfăşurat el aseară.

La mulţi ani, BOS şi îţi doresc să ai parte numai de oameni pasionaţi, educaţi şi cu putere de muncă, chiar şi așa benevolă cum este ea.

Fără limite

2009-06-12T11:35:00.005+03:00

Discutam cu o altă persoană despre limitele care mai există astăzi la nivel profesional. Naivitatea din mine spera ca persoana în cauză să îmi spună că mai există o linie care se trage la un anumit nivel. Dar, răspunsul a fost contrar. Nu mai există limite. Într-o lume în care Twitter-ul îţi furnizează orice informaţie despre viaţa oricui iar numărul de telefon personal al fiecăruia ajunge să fie cunoscut la fel de bine ca numerele de urgenţă, expunerea este totală şi, ca atare, poţi fi oricând abordat, de către oricine.

Mă îngrozeşte lumea fără limite pentru că am văzut ce pot să facă oamenii care nu sunt limitati nici de decenţă, nici de un grad prea mare de prostie, de nimic. Nu folosesc aici expresii de genul: „moral” sau „imoral” pentru că aş fi extrem de naivă, deoarece, de abia se mai ţine cont în ţara noastră de noţiuni precum „legal” sau „ilegal”.

Cu siguranţă, nu mai există limite nicăieri pe planetă, dar în alte părţi există măcar o şansă de 1% să fii angajat pentru că ai potenţial, nu pentru că eşti băiatul cumnatului finului pe care l-a botezat "șăfu". Şi asta nu pentru că alţii sunt mai deştepţi sau mai competenți decât noi, ci pentru că „pe la ei” a ajuns mai devreme vestea că numai dacă eşti cu adevărat bun şi ai oameni capabili în echipa ta, poţi să faci performanţă urmată de bani foarte mulţi.

Contactul pe care l-am avut în ultimul timp cu niște „ilustre” mediocrităţi mă face să cred că există un lung drum înaintea mea: obscur, înfricosător, grotesc, un spectacol al prostiei şi al nimicniciei care mă dezarmează.

Când prietenul meu era anul întâi la Medicină, mi-a propus, după ce termină, să plecăm în Anglia, să-şi facă rezidenţiatul acolo şi să rămânem. Probabil că mai ţine şi până în ziua de astăzi minte discursul înflacărat pe care i l-am ţinut, în care susţineam că se poate face treabă oriunde, că există posibilităţi şi în România.

Vorbim aici de un student de nota 10, nu de un roboţel care toceşte, ci de un profesionist, un om plin de pasiune, pe care eu l-am sfătuit să rămână aici, să aştepte în spatele viitorilor rezidenţilor cu bani de la tata, care au intrat la facultate cu -1 (și nu e o glumă).

Din fericire, încă mai are timp iar eu am acum destulă experienţă să-i spun ca e cazul să aibă un salariu de peste 3000 de euro, nu un salariu minim pe economie, așa cum au medicii stagiari în România.

Esteeee!

2009-06-02T11:42:00.006+03:00

Gata! Au apărut și opincile cu monogramă Luis Vuiton. Nu era de ajuns că mă loveam tot timpul în hipermarketuri de don’șoare cu gentuță Vuiton, model “fermoar ruginit” și „cusătură peste monogramă’’, că acum trebuie să mă feresc să nu fiu călcată pe bătături de balerinii menționați mai sus.

Și să nu uit, pentru cei interesați, găsiți geantă Gucci, într-un magazin de pe Magheru, cum intri, a doua geantă pe stânga. 150 de roni...

In rest, nu uitați de must have-ul secolului în România: accesorii D&G, de preferat cataramă la curea sau iniţiale pe piept. Nu orice piept. Pe partea feminină se va expune material plastic, iar pe partea masculină, obligatoriu, steroizi dansând în grăsime sau ceafă aşteptând la bronzat.

Ziceam bronzat, așadar, nu uitaţi să vă duceți la solar, pentru că numai așa veţi avea ocazia să arătaţi precum interiorul oalelor de lut pe care le folosea bunica mea, odată, la ţară, pentru laptele acru.

Nu în ultimul rând, fetele trebuie să aibă părul lung. Aşa ştiu ele că se poartă de la Ileana Cosânzeana încoace. Prin urmare, extensiile prinse cu clame din plastic, de tipul Zidul Chinezesc, adică se văd de pe Lună, nu trebuie să lipsească de pe suprafaţa căpșoarelor.

Atât. Deocamdată.

Never say never

2009-05-29T17:04:00.006+03:00

Niciodată să nu spui niciodată. Evident, am știut "vorba" aceasta de fiecare dată când am spus-o şi mi-am amintit-o de fiecare dată când am încălcat-o.

De exemplu, am spus că niciodată nu mă voi îmbrăcă în roşu, nu îmi voi lăsa părul lung, nu voi avea un iubit mai mic decât mine, nu mă voi îngrăşa, nu voi mai vorbi cu anumite persoane. După cum vedeţi, „niciodăţile” mele sunt unele inofensive, dar în care, odată, credeam cu tărie.

Mă gândesc, voi de câte ori aţi spus „niciodată în viaţa mea...”? O spunem destul de des, la fel cum spunem „îţi promit”. Din fericire, nu prea am făcut rabat în viata mea de la ceea ce am promis, pentru că, „niciodată” este inofensiv, pe când „promit” spune multe despre tine.

Oricum, acum ştiu: niciodată nu mai spun niciodată!

Cred că tocmai I did it again...Dar nu contează, despre asta este vorba în viață, despre modul cum plănuim, cum ne croim un drum şi cum viaţa are energia necesară să ne surprindă de o mie de ori mai plăcut.

C-așa-i în tenis!

2009-05-16T11:12:00.011+03:00

Ieri am fost în sediul IVECO România. Nu aveam eu treaba acolo, ci m-am intâlnit cu niște rude care aveau probleme cu actele mașinii lor sau ceva de genul ăsta. Bineînțeles că ei veniseră sfătuiți de contabila lor și de lucrătorii de la Fisc din orașul nostru, să le expună celor de la IVECO o situație care în mod normal se putea rezolva. Însă mingea a fost aruncată din nou în alt teren, carevasăzică, alți bani, altă distracție.

Interesant este că îi însoțea și verișorul meu, Alex, de numai 9 luni. În timp ce îi așteptam pe părinții lui, să iasă dintr-un birou, una din angajatele de acolo se crede spirituală și-i spune bebelușului: "Vai...avem și un client mic!" Evident că, în capul ei a fost o glumă, aluzie la neputința copilului de a accede la statutul de client. Ironia pentru mine constă în faptul că, blajina ființă, și mă refer la angajată, nu și-a dat seama ce adevăr scoate pe gură. Bebelușul de 9 luni este un viitor client, la fel ca și cei de vârsta lui, pentru că vor crește și vor avea bani să achiziționeze produsele firmei lor.

Mă îndoiesc însă, că Alex va vrea să aibă vreodată de-a face cu această firmă. În primul rând, din cauza experienței pe care părinții lor au avut-o în calitatea lor de clienți, iar acest lucru îl poate influența în mod decisiv. Așa că, purtându-te urât cu cei care îți sunt clienți în prezent, ai mari șanse să pierzi clienții din viitor.

Așadar, să ne ferească Dumnezeu să dăm peste domnișoare incompetente, care s-au trezit și ele într-o clădire mare de lângă Piața Presei, peste oameni care judecă după aparențe și peste persoane cărora trebuie să le explici tu, client, ce trebuie să facă și cum, pentru ca în final, lipsa lor de informare să conducă la concluzia: "Înțelegeți, nu se poate așa ceva, la revedere! Și nu uitați că aveți de plătit rata, să nu ne faceți probleme!"

Acum, eu ce să zic? C'est la vie!? Sau mai degrabă: C'est la Roumanie!?

La vie en rose

2009-05-07T12:22:00.009+03:00

Edith Gassion s-a născut în urma aventurii mamei sale, o cântăreață care se prostitua, cu un acrobat de circ. La ceva timp după nașterea sa, a fost luată de tatăl său și încredințată bunicii sale, matroană a unui bordel. După o copilărie nefericită în timpul căruia a ajuns să trăiască pe străzi, câștigându-și existența din cântat, este remarcată de patronul unui club de noapte, care îi propune să aibă propriul ei număr artistic. Din cauza temperamentului ei agitat și a înălțimii foarte mici (1,42 cm), acesta îi dă porecla de "vrăbiuță".

Așa arată începutul carierei lui Edith Piaf (vrăbiuța). Ce a urmat în viața ei muzicală se păstrează pe linia superlativului, al talentului incredibil și a dragostei pe care publicul i-a încredințat-o dintotdeauna. Se spune că artiștii "ard" pe scenă și din această cauză, ajung să ne părăsească prea devreme. După o viață plină de suferințe și de iubiri neîmplinite, după ce a dat ce a avut mai frumos celor care iubeau muzica ei, Edith Piaf moare la vârsta de 48 de ani.

Pentru a cunoaște mai bine incredibila viață a lui Edith, vă recomand filmul "La vie en rose", o ecranizare a vieții sale. O poveste de viață care mă uimește, mă doare și-mi dă putere în egală măsură. Poate pentru voi înseamnă altceva, dar, cu siguranță, fiecare are de învățat ceva. Urmăriți filmul măcar pentru a descoperi marile slagăre ale lui EDITH PIAF.

Începem cu "Padam, padam" (1951)

Scandal in Paradis

2009-05-06T09:37:00.010+03:00

Lipscaniul era altădată loc de promenadă, centrul Bucureștiului. Azi, pe această stradă se desfășoară niște lucrări de foooarte mult timp. Aproape că nu-mi mai aduc aminte când am văzut ultima oară strada fără schele și gropi uriașe. E incredibil, cum, pentru a ajunge la sala Raspsodia a Teatrului de Revistă "Constantin Tănase" trebuie să mergi pe un drum improvizat, din scânduri deja uzate și pe alocuri desprinse din cuie. Bineînțeles, conaționalii noștri nu se sperie așa ușor de un posibil accident în acea zonă, așa că preferă să țipe la tine să te grăbești și să nu mai încerci scândurile cu vârful pantofului, pentru că, citez: "Ce mama dracului crezi că ți se întâmplă?"

Ne întâlnim cu aceleași personaje și în sala de spectacol, unde au venit cu o pungă mare de Fornetti, un litru de Cola și o sticlă de apa la jumătate, că doar sunt la "Revistă" iar la "Revista" se râde, iar dumnealor, probabil, știu că râsul face poftă de mâncare și dacă mănânci trebuie să și bei. Mai mult, nu au uitat acasă sufletul pereche, pentru că, așa e frumos, să vii în doi la teatru și să-ți exprimi afecțiunea într-un mod mai mult decât evident: și înaintea începerii spectacolului, dar, mai ales, în timpul lui.

Sala Rapsodia este o sală veche, cu scaune incomode, aproape ca înaintea începerii spectacolului ai îndoieli dacă ai făcut bine să revii. Însă, mi se întâmplă de fiecare dată același lucru, aceeași admirație, aceeași satisfacție de a vedea cum reușesc artiștii să facă cu minimum de resurse un spectacol cum numai la "Tănase" poți să vezi. De aceea, eu cred că un artist se naște artist și trăiește pentru a fi artist pentru publicul lui, iar acest lucru nu l-am simțit niciodată mai bine decât la teatrul de Revistă. În concluzie, nu pot să spun decât: Hai la Tănase, hai la Tănase!

Chapeau bas!

2009-04-29T11:37:00.012+03:00

Luni și marți am participat la toate sesiunile din cadrul conferințelor Olimpiadelor Comunicării.

Nu știu cum sunt alții, dar eu, când am ocazia să ascult niște profesioniști, nu scap niciodată ocazia. În primul rând, pentru informațiile pe care poți să le afli direct de la ei și nu din articole pe blog sau pe diferite site-uri. Al doilea lucru care mă atrage este că pot să ascult lucruri utile în "lectura" autorului iar oamenii de comunicare nu își permit să fie mai jos de calificativul excepțional într-un discurs și asta dintr-un singur motiv: nu știi să transmiți un mesaj = nu comunici eficient = nu te remarcă nimeni în calitatea ta de comunicator = nu exiști. Simplu, nu?!

Una din temele dezbătute a fost Povești de campanie - ce am învățat din primul vot uninominal? Vorbitorii au fost politicieni: Roberta Anastase, Ludovic Orban, Adriana Săftoiu, Bogdan Ciuca, Victor Ciutacu(moderatorul discuției) și Bogdan Olteanu care a plecat chiar înainte să înceapă discuția propriu-zisă. Fiecare a vorbit despre experiența sa din cadrul campaniei. Din toate discuțiile, eu am auzit și muzică. Numesc muzică discursul doamnei Adriana Săftoiu, deoarece, în primul rând, am observat în dumneaei comunicatorul desăvârșit și apoi politicianul. Un discurs susținut impecabil, nu doar prin conținut ci și prin forma perfectă, tonalitatea vocii, micile ironii introduse în discuție cu finețe. Este deja cunoscut stereotipul conform căruia politicienii sunt capabili să ducă lumea cu vorba, însă doamna Adriana Săftoiu este capabilă să aducă oamenii cu vorba, să le prezinte, să-i facă să înțeleagă, să fie mai întâi de toate comunicator. Dacă toți politicienii ar avea un discurs atât de remarcabil ca al dumneaei, pentru mine ar fi totuși un câștig. Dacă tot suntem mințiți, să fim mințiți de oameni coerenți, capabili să trimită un mesaj adecvat.

A nu se înțelege că doamna Adriana Săftoiu a mințit frumos când a vorbit despre campanie, nu am detalii suficiente despre cariera politică și nu îmi permit să fac astfel de afirmații, însă eu apreciez strict discursul exceptional pentru care nu pot să spun decât: Chapeau bas, madame professeur! Cei prezenți la conferință știu de ce am numit-o "doamna profesoară".

PROUD

2009-04-13T19:22:00.009+03:00

A trecut o lună de când nu am mai postat pe blog. Nu pentru că am renuntat, nu pentru că nu mai am nimic de spus, ci pentru că alături de colegii mei de la BOS, am organizat evenimentul PRoud to say I know. Pe scurt, a fost un eveniment de comunicare, pe parcursul a patru zile. Patru zile care au părut un vis, un lucru extraordinar, o șansă. Ce s-a intamplat, totuși, de nu am mai putut scrie pe blog? Toata energia mea a fost doar pentru PRoud, pentru Maria, care trebuia sa fie project manager-ul meu junior, dar care a fost mai mult decât un partener pe masură ci și energizantul meu zilnic. Am trăit într-o luna mai multe sentimente ca niciodată: frica, dezamăgire, uimire, exaltare, bucurie imensă dar mai presus de orice am fost mândră. Aproape că uitasem cum e să te prețuiesti, să te ințelegi și să te valorifici.

Acum jumatate de an aplicam pentru a intra în BOS. Știam atât de puține despre comunicare și despre mine. Acum 6 luni priveam fascinată prezentarea departamentului de PR semnată Smiley Sab, azi, ea ne-a acordat(mie și Mariei) șansa de a ne încerca limitele. Care este limita mea? Nu am limite, am doar resurse și posibilități infinite de exploatat. PRoud nu a fost doar un eveniment pe care l-am organizat, ci unul pe care l-am trăit, l-am iubit și care ne-a răsplătit pe măsură. Ce am mai învatat? Că nu ai nevoie de foarte mulți oameni ca sa faci lucruri frumoase, ai nevoie de oameni care să te completeze, care să gândească și cu sufletul, nu doar cu mintea, care să nu judece și care se pot bucura că li se întâmplă lucruri bune, oricât de grele ar fi acestea.
În șase luni de BOS, de FCRP, am învațat din nou să zbor. Sau poate nu am uitat niciodată, doar mă odihneam un pic.

Traim in Romania si asta...

2009-03-14T19:59:00.005+02:00

Scenariul e simplu: ma aflam intr-un mall, in interiorul unui magazin, la o coada infernala, cam lunga pentru perioada de criza. In timp ce visam cu ochii deschisi la un colier pentru care nu imi mai ramasese bani, am fost captata de o discutie care se dovedea a fi din ce in ce mai aprinsa. Clienta, o femeie in jur de 27 de ani plangea in fata vanzatoarei. De ce? Rezervase cu o zi inainte un sacou iar din greseala, vanzatoarea il aratase unei alte cliente nu cu mult timp inainte de momentul in care reclamatia se desfasura. Femeia "prejudiciata" insista ca are nevoie de sacou imediat! Dupa mici investigatii pe care insasi vanzatoarea de la casa le-a facut ( in timp ce noi stateam la coada in continuare ), a fost gasita cealalta clienta, "uzurpatoarea", care nu a fost destul de abila sa plece la timp din magazin. Vanzatoarea i-a cerut sa dea sacoul inapoi. Ea, evident, a refuzat. In coltul opus clienta ramasa fara un sacou maro, oribil, dintr-un material suspect, plangea, ca ea vrea sacoul si pace. Ca intr-un dialog al surzilor, vanzatoarea se duce din nou la clienta care tinea sacoul la subrat si ii cere sa-i dea sacoul femeii suferinde. Si culmea, cedeaza, da sacoul iar totul se intoarce la normal. Nu scuze, nu multumiri, doar un sacou plimbat de la o clienta la alta. Este si asta un fel de happy end, un happy end pe stil romanesc, unde ai oportunitatea sa-ti rezervi anumite articole, ca in strainatate dar sa le obtii ca in Romania...circenses, sine pane!

Let's talk about...babies!

2009-03-12T20:04:00.011+02:00

E timpul sa facem copii! Eu am facut unul, virtual...il vedeti in poza. Puteti sa faceti si voi, cati vreti, cu cine vreti! Iar EL sau EA(de ce nu?) nici macar nu trebuie sa stie;) Un program foarte interesant si amuzant. Pana una alta...fac copii frumosi, nu gluma (poza vorbeste de la sine)!

Faceti AICI propriul copil!

Earthlings

2009-03-08T21:11:00.010+02:00

Sunt prea multe cuvinte pentru a descrie acest film documentar... sau prea putine. Va las pe voi sa-l comentati acasa, singuri sau cu cine vreti voi. Dar va garantez ca o sa reactionati, indiferent cat de pasivi va declarati in viata de zi cu zi. Click pentru Earthlings

RATB va ureaza o calatorie placuta!

2009-02-27T16:23:00.013+02:00

Calatoriile cu noile autobuze RATB sunt din ce in ce mai placute... Mai nou, in autobuze au fost montate lcd-uri care ne prezinta traseul si cateva sfaturi numai bune de urmat. De exemplu, copiii sunt instruiti sa nu mearga cu automobilul personal, ci sa aleaga transportul in comun, evident, pentru a salva planeta. Copiii mai pot invata si ceea ce am invatat eu si alti calatori printre care si minori, pe ruta Aeroport Baneasa – Calea Grivitei, in autobuzul 205. Ce am invatat nu este la fel de interesat ca intrebarea de la cine am invatat?
Desi stateam in coltul opus al autobuzului, a fost imposibil sa scap de lectiile primite de la patru aurolaci. Acestia stateau pe scaune si isi impartaseau ragnind secretele unei pungi cu aurolac reusita: „ – Ma, asa tre sa stea, mai pe fundu’ pungii bronzu’!”. In timp ce faceau schimb de telefoane intre ei, unul a aflat cu stupoare ca cel din dreapta lui nu stia de noua extraoptiune la Cosmote si s-a oferit sa o activeze in locul lui: „- Ma, tre’ sa faci *123*1# si pa urma OK! Yas?”
De obicei in mijloacele de transport se vorbeste tare iar faptul ca niste oamenii amarati calatoreau in acelasi autobuz cu mine, nu m-ar fi deranjat niciodata atat de mult cum m-au deranjat cei patru care intoxicasera autobuzul cu un miros de bronz. Bineinteles, speram sa coboare sau sa fie apostrofati de vreo doamna aflata la varsta a treia gata de actiune, dar nu, trebuia sa ne punem la curent cu ultimile injuraturi de pe strada sau sa aflam dorintele ascunse si rugile aurolacilor: „ Ba, de ce ne-a facut pe noi Dumnezeu sa ne p...m? Mie mi-ar fi placut fara...”
Salvarea NU a venit nici macar de la controlorii RATB care s-au salutat politicos cu aurolacii. Singura mentiune a fost: „Tineti, ma, si voi pungile alea mai ferite asa...” Unul din aurolaci a replicat: „ Da cand il stiu eu pa controlorul asta!”. „Da cand?”, intreaba curios altul. „Da mult, ma!”. Traducere: e bine sa va drogati in autobuz, trebuie doar sa o faceti cu bun simt. Daca n-ai bilet, vei trai situatii mult mai injositoare decat fapta comisa dar daca ai bilet si nu poti sa stai in autobuz de taria bronzului, e treaba ta, ia-ti masina daca nu-ti convine! De asemenea, aurolacul il cunostea de mult pe controlor, probabil au crescut impreuna, dupa indulgenta pe care acesta le-a aratat-o.

Poate v-a trecut prin minte sa intrebati de ce nu am coborat? De obicei asa fac... Dar cand ai curs de Imagologie, credeti-ma, preferi sa ajungi euforic si la timp, decat trist si in intarziere.

La multi ani?

2009-02-22T19:52:00.013+02:00

Inteleg reticenta unora de a nu sarbatori Sfantul Valentin sau Halloween... In fond, daca cineva nu simte nevoia sa se indragosteasca subit pentru o zi anume sau nu doreste sa porneasca o runda de colindat inainte de Craciun, este explicabil. Pentru ca, nu-i asa, dragostea e perimata iar fantomele nu mai sperie nici copilasii in scutece?! Carevasazica, sarbatori imprumutate cu iz de extaz sau agonie, nu! Buuun...

Mai exista insa o categorie de persoane care nu isi sarbatoresc, bunaoara, ziua de nastere. Inteleg respingerea unor sarbatori pentru ca sunt imprumutate din afara sau pentru ca nu se potrivesc cu firea pragmatica a unora. Sunt de acord si cu aura peiorativa care a fost atribuita acestor sarbatori. Dar ziua de nastere? Sa ajungi la 30 de ani, sa zicem, si sa exclami cu o superioritate vadita fata de infantilii care pretuiesc asemenea momente: "eu nu mi-am sarbatorit niciodata ziua de nastere!"? A se simti, bineinteles, mandria in tonul vocii. Evident, mandria ca nu ai avut tort, cadouri sau poate nici prieteni pe tot parcursul vietii tale? DA!

Problema de fond poate nu e nici macar negarea propriei existente si marcarea ei in ordin cronologic pe linia trecerii timpului, ci faptul ca s-a creat o moda in a lua orice lucru in deradere. E de ras sa iesi in oras de Ziua Indragostitilor, e de ras sa iesi in club, e de ras SA MERGI LA SCOALA, e de ras sa mergi la muzeu, e de ras sa inveti, e de ras sa citesti CARTI, e de ras sa compostezi biletul in RATB, e de ras sa crezi in Dumnezeu, e de ras sa fii batran, e de ras sa plangi, E DE RAS SA RAZI...

Sa incepem cu o leapsa!

2009-02-20T10:07:00.002+02:00

Am preluat leapsa de la Cristina

Sunt: curajoasa si ambitioasa

As vrea: sa nu gresesc niciodata

Pastrez: jucariile de plus din copilarie

Mi-as fi dorit: sa nu cresc asa repede

Nu imi plac: oamenii mincinosi, nepunctuali, care nu isi vad lungul nasului...

Ma tem: de oamenii prosti (care au de obicei o doza mare de iresponsabilitate)

Aud: cam tot ce se poate auzi..

Imi pare rau: cand ma port urat cu mama, iubitul, prietenele mele, toti cei dragi

Imi plac: oamenii cu simtul umorului

Nu sunt: intotdeauna consecventa

Dansez: cand mi se intampla lucruri frumoase

Cant: in acelasi timp ce ascult melodiile preferate

Rar: am fost vazuta plangand

Plang: cand sunt singura

Nu sunt intotdeauna: sociabila

Nu imi place de mine: cand ma enervez din cauza lucrurilor sau oamenilor care nu merita

Sunt confuza: cand trec prin situatii nemeritate

Ar trebui: sa fiu mai intelegatoare cu mine

Dau leapsa mai departe Sabinei